Decizie nr. 2102 din 09/04/2009 pentru examinarea recursului declarat de Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 691 din 14/10/2009

 

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL -

 

DECIZIA Nr. 2.102
din 9 aprilie 2009

 

    Dosar nr. 1.427/33/2008

    S-a luat în examinare recursul declarat de Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

    La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, au lipsit recurenta-reclamantă Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca, intimatul-pârât Guvernul României şi intimata-intervenientă Societatea Română de Radiodifuziune.

    Procedură completă.

    Se prezintă referatul cauzei, magistratul-asistent arătând că recurenta-reclamantă Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca a depus, prin serviciul registratură, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar în cuantumul datorat pentru calea de atac exercitată, recursul fiind declarat şi motivat în termenul prevăzut de lege în acest sens. Se mai precizează că recurenta a mai depus la dosarul cauzei note scrise şi că aceasta a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

    Înalta Curte constată cauza în stare de judecată şi o reţine spre soluţionare.

 

    C U R T E A,

 

    asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.

    Reclamanta a arătat că prevederile a căror nelegalitate a fost invocată cuprind obligaţia microîntreprinderilor cu sediul în România de a plăti pentru sediul social o taxă lunară privind serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestor servicii.

    Aşadar, a apreciat reclamanta, obligaţia în speţă incumbă inclusiv societăţilor comerciale care nu deţin la sediu aparate sau echipamente care să permită accesarea acestor servicii şi, chiar mai mult decât atât, chiar şi societăţilor care nu desfăşoară activitate, aspect ce este nu numai ilegal, ci şi imoral, o atare obligaţie constituindu-se ca un impozit mascat în favoarea unei autorităţi care nu are niciun fel de atribuţie de serviciu social.

    Reclamanta a considerat că prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, dat fiind faptul că obligaţia ar fi trebuit să fie prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în orice modalitate, de serviciile publice respective, o atare distincţie fiind făcută de altfel în reglementarea corespunzătoare persoanelor fizice.

    Prin Sentinţa civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta accesorie Societatea Română de Radiodifuziune.

    S-a reţinut că acţiunea, aşa cum aceasta a fost formulată de reclamantă, se întemeiază pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia de plată a persoanelor juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune, invocându-se faptul că prevederile atacate ar contraveni art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că ignoră distincţia prevăzută de lege între persoanele juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau TV.

    Or, a apreciat prima instanţă, dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevăd că obligaţia persoanelor juridice de plată a taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora doar în cazul deţinerii receptoarelor radio/TV, astfel încât dispoziţiile criticate, care au fost emise în cadrul stabilit de lege şi în executarea acesteia, nu aduc nicio modificare acesteia.

    Totodată, în raport cu prevederile art. 108 alin. (2) din Constituţie, prima instanţă a reţinut că cele două hotărâri ale Guvernului cuprind prevederi conforme cu cele ale legii, prin acestea fiind doar stabilite cuantumul taxelor, precum şi scutiri de plată.

    Prima instanţă a concluzionat că legiuitorul instituie în cazul persoanelor juridice obligativitatea plăţii taxei TV fără a o condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor TV, iar cum legea nu distinge, nici hotărârile atacate nu pot distinge în sensul exceptării anumitor categorii de persoane juridice de la îndeplinirea obligaţiilor de plată.

    Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

    Recurenta-reclamantă aduce, în esenţă, critici sentinţei recurate arătând că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât porneşte de la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece sensul corect al interpretării acestora este acela că obligaţia de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune revine în sarcina persoanelor juridice doar dacă beneficiază de aceste servicii.

    Se menţionează că în acest sens a statuat şi Curtea Constituţională, care, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, a avut în vedere distincţia dintre persoanele juridice care beneficiază şi cele care nu beneficiază de aceste servicii de radiodifuziune şi televiziune, neputând fi impuse la plată servicii neconsumate de aceste categorii de persoane.

    Ulterior, în notele scrise, pe lângă cele menţionate, se precizează că o dovadă în sensul celor susţinute este şi faptul că în prezent se află în dezbatere publică un proiect legislativ de modificare a Legii nr. 41/1994, prin care se intenţionează modificarea modului de finanţare a instituţiilor de radio şi televiziune publice, prin introducerea aşa numitei "taxe de solidaritate radio-tv", ce ar urma să fie achitată de toate persoanele fizice şi juridice române, indiferent de deţinerea aparatelor de recepţionare a serviciilor furnizate de acestea.

    Prin urmare, în prezent dispoziţiile legale nu impun plata acestor servicii decât pentru persoanele juridice beneficiare ale acestora.

    Înalta Curte, analizând recursul formulat, prin prisma dispoziţiilor art. 304¹ şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în raport cu motivele invocate, cu legislaţia incidentă în cauză, cu înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că recursul formulat este fondat pentru următoarele considerente:

    În fapt, motivele de recurs invocate se subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluţionat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice de a plăti o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, de televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002.

    Pentru a analiza această problemă, vom expune pentru început prevederile legale incidente.

    Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."

    Art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 defineşte "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public".

    Noţiunea de "beneficiar" a fost definită în DEX ca fiind: "persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii".

    Prin urmare, interpretarea semantică a noţiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de faţă, de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune.

    Cum taxa se plăteşte pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod greşit prima instanţă a reţinut că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligaţia pentru plata taxelor în discuţie persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective, deţinătoare sau nu de receptoare radio/TV.

    Cele reţinute de instanţa de fond în susţinerea acestei interpretări sunt eronate şi pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta dreptul de opţiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult instituirea şi plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.

    De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Curtea Constituţională a decis, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, că acestea sunt constituţionale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanţă considerentele pentru care a fost respinsă excepţia.

    Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 şi nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se şi cu privire la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a respins această excepţie cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 îşi menţin valabilitatea.

    Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arătându-se că acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice.

    În continuare vom analiza dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin raportare la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    Dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prevăd: "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

    (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune."

    Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003: "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune.

    (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune."

    Din expunerea acestor dispoziţii legale rezultă că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

    Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    Cele menţionate de pârât şi intervenientă, în sensul că taxa radio se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu, fiind cunoscut că în toate ţările Uniunii Europene, dar şi pe plan mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanţare a activităţii posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susţinerea legalităţii prevederilor contestate din cele două hotărâri ale Guvernului, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la informare al cetăţenilor, prin mijloacele de informare, radioul şi televiziunea publică, nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.

    Susţinerea potrivit căreia în protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede că "dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la finanţarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care aceasta se acordă cu scopul ca acestea să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea conferită, definită şi organizată de fiecare stat membru, şi în măsura în care finanţarea respectivă nu aduce atingere condiţiilor schimburilor şi concurenţei în comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun, fiind de la sine înţeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare" şi nici cele arătate cu privire la Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată nu conferă legalitate dispoziţiilor din cele două hotărâri ale Guvernului atacate, cât timp statelor membre le este recunoscută deplina libertate de a participa la finanţarea acestor servicii publice în modalităţile pe care fiecare stat le alege sub aspect legislativ.

    Se face o confuzie deoarece aspectele învederate nu influenţează soluţionarea prezentului litigiu, întrucât se referă la participarea statului la finanţarea serviciului public de radiodifuziune, şi nu la modalităţile transpuse legislativ prin care se realizează finanţarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.

    Problema care se pune în speţă este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenţionat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.

    Tocmai de aceea Comisia de Petiţii a Parlamentului European, privind Petiţia nr. 0.958/2005 adresată de un cetăţean grec privind plata taxelor de licenţă TV şi radio încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamă faptul că o porţiune din facturile plătite societăţii greceşti de electricitate ajunge la societatea de stat de radio şi televiziune, a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă sau un impozit şi colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de drept naţional şi nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului comunitar.

    În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

    A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.

    Prin urmare, sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, astfel că, ţinând seama de cele reţinute anterior, precum şi de dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I coroborate cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi se va casa sentinţa atacată.

    Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare urmează să fie admisă acţiunea reclamantei şi să se dispună anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.

    Referitor la cererea de intervenţie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune, în mod corect, instanţa de fond a calificat-o ca fiind cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, cele menţionate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca apărări de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecăţii.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE

 

    În numele legii

 

    D E C I D E:

 

    Admite recursul declarat de Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

    Casează sentinţa atacată şi admite acţiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, în sensul că anulează art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
 

     Irevocabilă.
 

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2009.

  

 

 

 sus ñ

 

 inapoi la legislatie Û